Cicatricea

     Mă uit la ei doi, el încearcă să o cucerească prin șoapte puerile, devenind nervos și vorbind din ce în ce mai repede, iar ea îl privește încruntată, se miră și îl batjocorește din cauza încurcării și a contradicției vorbelor lui neînţelese și fără rost. Numai dacă el i-ar spune ce gândește pentru o secundă, ce simte cu adevărat când o vede...numai dacă ar încerca...L-am observat de-a lungul timpului, este disperat, numai pe ea o vede, se aşază în fața ei, pentru a face contact vizual, pentru a-i întâlni privirea rece de madonă. Dar degeaba. Dacă nu îi împărtăşeşte totul, fiind controlat de propria frică, o va pierde printre cuvinte, sau...a pierdut-o deja?

     Am auzit-o cum le dăruia fetelor detalii despre noaptea de amor cu o intensitate și înflăcărare nemaiauzită. Vorbea încet și cu răbdare, îi sclipeau ochii neîncetat, iar vocea îi tremura pe-alocuri, fiind mândră de ce a făcut, de cum a gustat desfrânarea, chiar avea si o muşcătură violentă întipărită pe gât, de care nu era nicidecum stânjenită. Cicatricea i-a făcut-o animalul acela nesătul, vinovatul care i-a frământat trupul fragil o noapte-ntreagă, amestecându-se-n necunoscut fără încetare, ca și cum ziua de mâine nu avea să mai vină. Era o trăire voluptuoasă acolo, atât trupească, cât și sufletească pentru ea, o trăire de care el nu are habar.

     Săracul băiat s-a înşelat, ar trebui să o detroneze, să nu mai aibă chip slavon și nume de regină în ierarhia dorințelor lui cu ea. Oh, Doamne, dacă ar ştii...ce ar mai suferi sărmanul, și-ar bea sângele ca pe vin, ar asculta Sinatra, ar scrie poeme, ar fuma zi și noapte, fără să i se rănească orgoliul atins, ar vărsa și o lacrimă fierbinte, atât de fierbinte ca trupul fetei în noaptea incriminatorie cu amantul ei. Dar nu știe, stă acolo și continuă să îi vorbească, ca și cum ea chiar l-ar auzi, dar nu o face, refuză pentru că îl consideră patetic și încurcat, prea prost pentru ea. Nu simte și nici nu o deranjează cu nimic iubirea lui sinceră pe care o simte, o ignoră și chiar o reneagă uneori. Este o Emilie întinsă pe patul lui Procust, cu ochii verzi lucind în golul sufletului ei, gândindu-se la mușcăturile, atingerile și păcatele din negura nopții care au trecut ca prin vis, prea repede și vrea cu nerăbdare să le simtă din nou, vrea sa fie dominată, nu iubită, doar plăcerile carnale contează acum pentru ea...și e păcat, căci el o crede o zeiță, de o puritate neatinsă, la care nu poți ajunge ușor, pe care nu o poți controla, de care nu depinde nimeni. Dar umilul greşeşte, ea a ajuns ca toate celelalte, a tânjit, a avut și a depins.

     Sunt aici și pot să vă garantez că încă o face, este dependentă, cum nu a fost în viața ei și de aceea i se pare că în tot acest timp a trăit degeaba...până acum, când s-a lăsat toată, dezvelită de secrete si prejudecăți și s-a descoperit în fața demonului care a dezumanizat-o în cel mai frumos mod posibil. E ea. Cicatricea.