Fluturele și zmeul

     Fluturi. Peste tot fluturi. De dimineață, pe poza de album, zburând și fluturându-și formele ca niște nebuni, în mod iluzoriu, ca și cum aripile și le-ar frânge. Sunt printre paginile unei cărți impecabile, albe, parcă stropite doar în colț de culorile orbitoare ale fluturilor care zboară din pagină în pagină. Sunt și în părul fetei care trece cu privirea în pământ pe lângă mine și pe caietul Melindei.Privesc cerul și o multitudine de insecte fabuloase îmi bucură ochii. Mov, roșii, turqouise, verzi, galbeni, dar unul albastru se oprește și mă privește. Ce ciudat...aripile-i vorbesc și îmi șoptesc „Te iubesc!” 
     Pășesc tot timpul și deși hainele-mi sunt negre, mă colorez în ochii oamenilor, privirea lor îmi dă putere. Inima îmi este mângâiată de mii de sentimente, stomacul mi-este plin de fluturi care zburdă liber. Jocul lor reprezintă piesa pe care îmi trăiesc viața și plutesc peste soare și sub lună. Sunt Hyperion. Nu mă vezi, dar mă poți simți, sunt fluturele pierdut, din poza de album de zi cu zi. Astăzi este primul capitol din restul vieții mele și mă caut pe mine, căci nu mă pot vedea, nici pe mine, nici persoana mea.Zbor! Mă uit la ceilalți, îi aprind și le răsucesc mintea. De optsprezece ani mă tot plimb și trăiesc, mă ridic și îmbrățișez astrele, copacii și zmeul...cu părul blond și ochii albaștri ca cerul.Dar el nu mă poate vedea, și aș vrea, cu un sărut să îi arăt lumea.     
     -Te-aș lua de mână, dragul meu, să îți citesc cât în lună și-n stele că ești arzător ca ele.     
     -Iubito, te aud, nu coborî din cer pentru mine. Nu vreau să te sufoc cu dragostea mea, nici să îți frâng aripa. Știi că nu aș putea să te văd, decât dansând pe bătaia din inima mea. Ființă plăpândă, nu îmi doresc să te rănesc. Sărută-mă tu, învață-mă tu să îți dau drumul să zbori, căci tu nu ai fost a mea și nici a altcuiva. Vei rămâne o mică fată cum nu am mai cunoscut, pe nume Roxana.