Oamenii aleargă inconștienți

      Am ajuns la concluzia că toţi oamenii sunt grăbiţi, nimeni nu are timp de pierdut, trec pe langă mine ca si cum nu m-ar vedea, sau poate chiar nu mă văd. În zadar le fac semn și le trimit mesaje subliminale, căci eu nu exist pentru ei, nimeni nu există pentru altul. Există momente în care mă înspăimântă, sunt ca nişte suflete pierdute care aleargă după lumină, pentru a trece pe partea cealaltă, pentru a-și găsi pacea, transformându-se în victimele uitării.

     Ce rost ar avea să întrerup eu toţi acești oameni hotărâți care țin piciorul pe acceleraţie și tot ceea ce văd este autostrada pe care gonesc, lăsându-i pe alţii în spate si întrecându-i? Eu consider ca nu am dreptul să îi opresc și să le explic că fuga lor este în van, dar totuşi încerc din greu, deoarece de unii alergători mă îndrăgostesc și nu am de ales. Trebuie să fac cumva să mă privească și să mă audă, dincolo de motoarele pornite, care li se par lor că îi întrec în cursa fără de sfârşit. Mereu trebuie sa îmi îndur soarta și să lupt pentru ceea ce îmi doresc cu oamenii pe care îi iubesc. Nu ştiu cum se face, dar mereu mă îndrăgostesc de acei oameni imposibili, înşelători cu ochi frumoşi, orgolioşi, dar totuşi simpatici și sinceri. Mă gândesc uneori dacă cer prea mult, când vreau să fiu ascultată și înţeleasă de oamenii la care țin cel mai mult. Am ajuns deja la acea perioada de criză când nu am cu cine să îmi împărtăşesc gândurile și sentimentele, deoarece prietenii care vor să mă asculte mă plictisesc, iar cei pe care îi caut, nu îi găsesc. Totul este în zadar, dar măcar ştiu că nu sunt singura care aleargă după ceva ce nu va obţine, probabil, niciodată.