Caruselul

       Este acum ori niciodată, ori faci rotirea de 360 de grade, ori nu, întrebându-te cum ar fi fost. 

     Știu senzația...plutești, iar vântul îţi gâdilă pielea speriată de valul euforic care te cuprinde. Încerci să țipi, dar impactul te sufocă. Îți pierzi capacitatea de a mai simţi ceva, narcoticul te cuprinde din interior, până la exterior. Crezi că te prăbușești, iar în momentul acela apare de nicăieri o mână care te ridică deasupra prăpastiei, a abisului pierdut, îngheţat și cristalin…și de abia atunci se întâmplă inevitabilul, urci în sus, mai sus, mai în sus, până vei cădea, ca mai apoi să o iei de la capăt. Vezi totul în ceață, nu te poți concentra, nici la lumea de jos, nici la cerul albastru-străveziu a cărui lumină cade pe tine, mai că te strivește. Zbori ca pasărea în văzduh, este un zbor fără pericole, dar zdruncinat, fără scăpare. Trăieşti peripeția copilăriei tale bătrânicioase și prăfuite care a fost și s-a prăpădit precum acea rotire în necunoscut. Repede ai parcurs cursa. Ai prins aerul, nu numai cu plămânii, ci și cu mâinile. Ai traversat limite. Ai experimentat într-un cuvânt  ZBORUL. 

     
Cobori din cer, simţi pământul sub picioare, iți place nemișcatul, siguranța, dar le vei urî îndată ce îţi vei aminti de clipa în care ai plutit deasupra tuturor oamenilor, grijilor și păcatelor din tine. Acum ești înconjurat de lumea necunoscută ție care te asfixiază și te lovește cu întrebări diversificate din toate părțile. Dar nu mai ți-e frică de disperarea și necesitatea lor de cunoaștere, aproape că egoista senzație ți-a smuls simțurile. Unul câte unul...

     -Cum a fost?

     -Ce ai simțit?

     -Cine te-a provocat să urci?

     -Când te vei mai da?

     Nu știi ce să le răspunzi, ești confuz, căci nici tu nu ești dumerit. Nu știi cum este cu exactitate. Cum te simți nu poți exprima în cuvinte, entuziasmul fiind nemărginit. Cine te-a pus să o faci este curajul din măduva oaselor care tânjește după adrenalină în fiecare minut, oră, zi, fără încetare, încontinuu. Ai zburat pe noi meleaguri, asta știi și tu, ai pășit pe aer, ca mai apoi să aterizezi iar pe Pamânt, acolo unde ți-e locul. De dat te vei mai da, cu siguranță, când vor lua sfârșit întrebările, iar în timpul ăsta, fără să îți dai seama ești deja la chioșcul cu bilete care vinde adrenalină. Și spui: 

     -Pot să îmi fac abonament aici? Eu nu m-am săturat, iar scăunelul s-a îndrăgostit de mine și nu-i va trece dacă nu mai urc de căteva ori. Mi-e frică să nu-l dezamăgesc, așa cum este el mic, nu vreau să îl atingă cineva…Este fragil, ah, dacă îl frânge? Mă gândesc că dacă nu va mai fi el…va dispărea adrenalina, trăirea, copilăria, senzația, plăcerea, zguduirea și-odată cu ea și narcoza care m-a făcut să-mi diminuez sensibilitatea și să-mi pierd cunoștința de câteva ori acolo sus.