O, dulce-amăruie copilărie, unde ești tu oare?

     Sunt un dezastru și urăsc zilele pe care de abia le mai trăiesc. Încerc să le fac pe plac oamenilor, dar nu reușesc, pentru că mă urmăresc și mă prind din urmă greșelile. Nu pot să mă iert, trăiesc un conflict interior și mă confrunt cu probleme pe care nimeni nu le poate rezolva, dar nu voi recunoaște nici moartă că am nevoie de mila ta sau a lor. Așa că pleacă și lasă-mă!

     Sunt inconștientă. Am zis de prea multe ori că suferința mi-e menită, că trăiesc degeaba. Da! Am spus ce gândeam și aveam dreptate, căci gândesc tot ce spun. Chiar sunt distrusă și nu am chef să dau explicații pe care oricum nu le-ai ințelege. Am stat toată ziua întinsă, dar gândurile nu-mi sunt așezate deloc în cap, ci se incăpățânează să se împrăștie în organism, până în măduva oaselor.

     Dacă întreabă cineva, caut libertatea pe care evident nu am găsit-o între patru pereți, o oglindă, un pat și o noptieră.

Totul este pus la punct, iar când o să plece toată lumea, îmi voi îneca mintea amară, visele, speranțele împreună cu amintirile jegoase, în băutură. Voi sparge farfurii, numai pentru sunetul acela pe care îl auzeam noaptea târziu în bucătărie când venea tata acasă. O, dulce-amăruie copilărie, unde ești tu oare?

     Îmi recit planul în minte până îl învăț. Suferința mea nu reprezintă nimic pe lângă ce îmi voi face. Nu sunt speriată, am un gol în stomac, dar doar pentru că nu am mâncat nimic.

     Sunt inutil de odihnită, mi-e silă să mai închid ochii, chiar și pentru a clipi. Lumea mea nebună în care îmi topesc și scurg zilele mi-a displăcut dintotdeauna, pentru că nu am cunoscut pe nimeni ca mine.

     Imi rotesc capul spre est, nu văd pe nimeni, apoi spre vest, după sud, incă nimeni. Așa că privesc spre nord și mă văd pe mine...dar nu sunt pierdută, nici dispărută, nici moartă. Sunt cât se poate de vie, astrele nu mă văd?!  

     Drumul acesta l-am parcurs de prea multe ori, prea mult timp, și deși am ajuns acasă de fiecare dată, tot nu m-am simțit pe deplin fericită. Deși eu sunt aparent teafără, sufletul meu nu e, în mine se dă un război aprig și nu pot vedea dincolo de pulbere și fum. Mă tem că așa va fi tot restul vieții mele și tremur incontrolabil când mă gândesc că nimeni nu va putea vreodată să-mi schimbe viitorul sau să mă schimbe pe mine.  

     Și chiar dacă va putea, nu o va face.