Un suflet gol

         Îmi lipsește spiritul, neînfricarea, cugetul și răsuflarea sufletului gol. Adoram să vorbesc cu el, să îl ating din când în când cu o privire și să-i mângâi tâmpla crispată de dureri. Avea vocea răgușită, aripile frânte și ochii în lacrimi. Nu mai era copil, nici orfan, era amărâtul care tânjea după iertare și după tot ce este mai sincer într-o viață mizerabilă. Era un paradox, iar eu eram vocea detașată din mulțime, singura pe care o mai auzea. Ura rasa umană, ei nu îi cânta așa cum îmi cânta mie, târziu în noapte.

        El era ca noi, avea aceleași trăsături, dar se diferenția doar prin deținerea unor globi oculari albaștri superbi în care mi-aș fi putut pierde noțiunea timpului și a vieții, dar nu am vrut. Acei ochi au fost singurii în care nu m-am rătăcit, în rest, căprui, verzi, negri și iar verzi cu siguranță, numai ai lui nu. Oamenii l-au trădat, alții l-au crezut o glumă, unii l-au batjocorit pentru că nu era asemenea lor și într-un final l-au năucit. Odată a fost un om plin de nădejde și speranță, căci demult s-a îndrăgostit și a simțit. Iubea o fată cu ochi ca ai lui, albaștri și triști în care se reflecta amărăciunea și-odată cu ea, dragostea pe care i-o împărtășea sufletului, care nu era nici pe departe gol ca acum. Dar a apus, pleoapele și le-a închis, ochii s-au întunecat, iar EA s-a stins.

       A înmormântat-o, și-odată cu dragostea iubitei, i-a dispărut și sufletul, murind pe dinăuntru. Mai mult decât știu ei, mai mult decât am știut eu la vremea aceea. În acel moment definitoriu s-a transformat copilul în bărbat, iar bărbatul în neînsuflețit. Și a promis că se va răzbuna, atât pe el, cât și pe lumea rea.

        Au murit amândoi. Deși ea i-a trădat atâția ani, el tot nu a lasat-o stingheră în lumea de dincolo, nu și-ar fi putut ierta dacă facea una ca asta. Sufletul, împreună cu trupul, s-a făcut praf, s-a ars cu țigările, s-a înecat în fum și s-a tăiat deseori pentru a uita și a nu mai simți durerea din adâncuri, ci doar pe cea de la suprafață, superficială, cum o numea. El este în viață, deși este greu de crezut. Încă bâjbâie pe la inimile unor oameni ca mine, nu se lasă doborât, asemenea unui soldat în război, care își iubește țara în mod necondiționat, încât iși dă viața pentru ea. Oricât de trist și de umil ar părea, îi este alături iubitei, încă face orice este posibil pentru ea. Îl văd peste drum. Calcă ușor, cu pași mici, timizi dinspre cimitir. Nu știu ce simte. Nici nu mă vede, deși îmi fixează privirea perfect. La fel de perfect, ca și chipul fetei, înainte de tragedie, chip a cărei rază continuă să strălucească și să vegheze asupra iubitului.

       Trece o vreme și primesc un telefon de la depărtare, exilat. Răspund cu o voce veselă, dar pe a lui nu o simt la fel. Îl simt lângă mine, îmi controlează gândul, de acum și până-n noapte. Urechea mea sângerează când îi aud vocea frustrată, trecută prin chinuri, modificată de heroină. M-ai speriat- îi spun. Și mă linișteștește imediat, căci îmi vorbește frumos, de parcă este o strategie a cărui scop este să mă mintă. Și o face în cel mai sincer și adevărat mod posibil, dar mă minte...Eu sunt slabă de inimă, orice sunet mă tulbură. Plâng și spun că vreau să renunț, dar se lipește de mine și refuză să mă abandoneze, iar vocea lui mă îndrumă spre un loc sigur, ferit de tot și toate. Sufletul lui nu mai este gol când este lângă mine, vocea lui îmi șoptește că totul va fi bine, iar ochii nu o mai caută pe ea, ci pe mine.

         Dar de ce eu? Ce sunt eu? Cine sunt eu? Lumea spune că sunt motivul pentru care a fugit, că sunt cea care l-a capturat, l-a sfărâmat în bucăți fără a mai lăsa nimic, cea care i-a sfâșiat aripile și a alungat luna la care lupul singuratic medita. Dar se înșală, pretextele sunt false, iar dovezile nu există. Am fost lângă el când a avut nevoie, când voi ați fost prea orbi ca să vedeți cât suferă din pricina unor răni care-l devorează dinspre interior spre exterior. I-am dăruit un obraz fierbinte și lacrimi prăpădite de el...îmi amintesc că nu mă credea că plâng, cum să mă credeți voi? Voi nu aveți habar, nu îl cunoașteți nici pe el, cu atât mai puțin pe mine. Poate el este lupul, dar voi sunteți fiarele care l-au omorât în timp. Poate are sufletul gol, dar l-a avut odată plin de bunătate, aurit și curățit de iubire...pe când voi nu ați știut, nu ați trăit și nu veți fi ca el niciodată, oricâte suflete și trupuri ați distruge. S-a detașat, tocmai din acest motiv, deoarece nu a putut descoperi în voi încrederea, sprijinul, iubirea și măreția acelor ochi albaștri pe care i-a pierdut atât de repede, în mod brutal, crud și fără sens. Așa cum vă veți prăpădi și voi, plătind pentru tot ce i-ați făcut...Poate doar atunci va avea liniște, iar sufletul i se va vindeca în sfârșit, după multele chinuri sfâșietoare ale mizerului destin pe care l-a parcurs în această viață.

        P.S: Nici nu știu de ce o numesc viață, având în vedere că abia mai trăia.

Zmeul

Negura nopții

Umbra

Întunericul curții

Mă intrigă

Mă încălzește

Și c-un regret ea mă topește

Spune-mi tu, nu mă mai iubești?

Nu spune nu! Nu mă minți!

Nu mă mai liniștești?

Eu nu ți-am greșit

Ți-am dat tot ce aveam

Am fost un copil smerit

Ferit de a rămâne orfan

Atâta dragoste în tine găseam

Nu mi-era frică deloc

În brațele-ți fierbinți mă cuibăream

Departe de tot și toate mă ascundeam

Și aveam un scop

Să nu-ți dau drumul,

Să nu te las să pleci

De-ar fi potop, să mă salvezi

Căci ești puternic, dragul meu

Cu nasul și gura de zmeu

N-ai frică de nimic

Asemenea unui zeu.

Pământul de s-ar cutremura,

Eu pe tine te-aș căuta

Precum lupul caută luna

În neștire, încontinuu, chiar și orb de-ar fi

Tot după ea ar tânji

Sărmanul lup, mizerul destin

Cu tot cu-al animalului venin

Ce  în sânge-i curge neîncetat

Suferind din pricina lui

A chinului care-i este provocat.

A căzut la pământ

Nu a mai putut rezista

Negura nopții-l ataca

Pretutindeni îl căuta

Îl găsea, îl mirosea,

Îl mușca și nu-l lăsa

Până ce viața i-o lua.

Cum mi-a luat-o și mie

Când m-a topit

Spunându-mi că nu m-a iubit.

Cicatricea

     Mă uit la ei doi, el încearcă să o cucerească prin șoapte puerile, devenind nervos și vorbind din ce în ce mai repede, iar ea îl privește încruntată, se miră și îl batjocorește din cauza încurcării și a contradicției vorbelor lui neînţelese și fără rost. Numai dacă el i-ar spune ce gândește pentru o secundă, ce simte cu adevărat când o vede...numai dacă ar încerca...L-am observat de-a lungul timpului, este disperat, numai pe ea o vede, se aşază în fața ei, pentru a face contact vizual, pentru a-i întâlni privirea rece de madonă. Dar degeaba. Dacă nu îi împărtăşeşte totul, fiind controlat de propria frică, o va pierde printre cuvinte, sau...a pierdut-o deja?

     Am auzit-o cum le dăruia fetelor detalii despre noaptea de amor cu o intensitate și înflăcărare nemaiauzită. Vorbea încet și cu răbdare, îi sclipeau ochii neîncetat, iar vocea îi tremura pe-alocuri, fiind mândră de ce a făcut, de cum a gustat desfrânarea, chiar avea si o muşcătură violentă întipărită pe gât, de care nu era nicidecum stânjenită. Cicatricea i-a făcut-o animalul acela nesătul, vinovatul care i-a frământat trupul fragil o noapte-ntreagă, amestecându-se-n necunoscut fără încetare, ca și cum ziua de mâine nu avea să mai vină. Era o trăire voluptuoasă acolo, atât trupească, cât și sufletească pentru ea, o trăire de care el nu are habar.

     Săracul băiat s-a înşelat, ar trebui să o detroneze, să nu mai aibă chip slavon și nume de regină în ierarhia dorințelor lui cu ea. Oh, Doamne, dacă ar ştii...ce ar mai suferi sărmanul, și-ar bea sângele ca pe vin, ar asculta Sinatra, ar scrie poeme, ar fuma zi și noapte, fără să i se rănească orgoliul atins, ar vărsa și o lacrimă fierbinte, atât de fierbinte ca trupul fetei în noaptea incriminatorie cu amantul ei. Dar nu știe, stă acolo și continuă să îi vorbească, ca și cum ea chiar l-ar auzi, dar nu o face, refuză pentru că îl consideră patetic și încurcat, prea prost pentru ea. Nu simte și nici nu o deranjează cu nimic iubirea lui sinceră pe care o simte, o ignoră și chiar o reneagă uneori. Este o Emilie întinsă pe patul lui Procust, cu ochii verzi lucind în golul sufletului ei, gândindu-se la mușcăturile, atingerile și păcatele din negura nopții care au trecut ca prin vis, prea repede și vrea cu nerăbdare să le simtă din nou, vrea sa fie dominată, nu iubită, doar plăcerile carnale contează acum pentru ea...și e păcat, căci el o crede o zeiță, de o puritate neatinsă, la care nu poți ajunge ușor, pe care nu o poți controla, de care nu depinde nimeni. Dar umilul greşeşte, ea a ajuns ca toate celelalte, a tânjit, a avut și a depins.

     Sunt aici și pot să vă garantez că încă o face, este dependentă, cum nu a fost în viața ei și de aceea i se pare că în tot acest timp a trăit degeaba...până acum, când s-a lăsat toată, dezvelită de secrete si prejudecăți și s-a descoperit în fața demonului care a dezumanizat-o în cel mai frumos mod posibil. E ea. Cicatricea.

Caruselul

       Este acum ori niciodată, ori faci rotirea de 360 de grade, ori nu, întrebându-te cum ar fi fost. 

     Știu senzația...plutești, iar vântul îţi gâdilă pielea speriată de valul euforic care te cuprinde. Încerci să țipi, dar impactul te sufocă. Îți pierzi capacitatea de a mai simţi ceva, narcoticul te cuprinde din interior, până la exterior. Crezi că te prăbușești, iar în momentul acela apare de nicăieri o mână care te ridică deasupra prăpastiei, a abisului pierdut, îngheţat și cristalin…și de abia atunci se întâmplă inevitabilul, urci în sus, mai sus, mai în sus, până vei cădea, ca mai apoi să o iei de la capăt. Vezi totul în ceață, nu te poți concentra, nici la lumea de jos, nici la cerul albastru-străveziu a cărui lumină cade pe tine, mai că te strivește. Zbori ca pasărea în văzduh, este un zbor fără pericole, dar zdruncinat, fără scăpare. Trăieşti peripeția copilăriei tale bătrânicioase și prăfuite care a fost și s-a prăpădit precum acea rotire în necunoscut. Repede ai parcurs cursa. Ai prins aerul, nu numai cu plămânii, ci și cu mâinile. Ai traversat limite. Ai experimentat într-un cuvânt  ZBORUL. 

     
Cobori din cer, simţi pământul sub picioare, iți place nemișcatul, siguranța, dar le vei urî îndată ce îţi vei aminti de clipa în care ai plutit deasupra tuturor oamenilor, grijilor și păcatelor din tine. Acum ești înconjurat de lumea necunoscută ție care te asfixiază și te lovește cu întrebări diversificate din toate părțile. Dar nu mai ți-e frică de disperarea și necesitatea lor de cunoaștere, aproape că egoista senzație ți-a smuls simțurile. Unul câte unul...

     -Cum a fost?

     -Ce ai simțit?

     -Cine te-a provocat să urci?

     -Când te vei mai da?

     Nu știi ce să le răspunzi, ești confuz, căci nici tu nu ești dumerit. Nu știi cum este cu exactitate. Cum te simți nu poți exprima în cuvinte, entuziasmul fiind nemărginit. Cine te-a pus să o faci este curajul din măduva oaselor care tânjește după adrenalină în fiecare minut, oră, zi, fără încetare, încontinuu. Ai zburat pe noi meleaguri, asta știi și tu, ai pășit pe aer, ca mai apoi să aterizezi iar pe Pamânt, acolo unde ți-e locul. De dat te vei mai da, cu siguranță, când vor lua sfârșit întrebările, iar în timpul ăsta, fără să îți dai seama ești deja la chioșcul cu bilete care vinde adrenalină. Și spui: 

     -Pot să îmi fac abonament aici? Eu nu m-am săturat, iar scăunelul s-a îndrăgostit de mine și nu-i va trece dacă nu mai urc de căteva ori. Mi-e frică să nu-l dezamăgesc, așa cum este el mic, nu vreau să îl atingă cineva…Este fragil, ah, dacă îl frânge? Mă gândesc că dacă nu va mai fi el…va dispărea adrenalina, trăirea, copilăria, senzația, plăcerea, zguduirea și-odată cu ea și narcoza care m-a făcut să-mi diminuez sensibilitatea și să-mi pierd cunoștința de câteva ori acolo sus.

Singura noastră scăpare e să evadăm la mare

     Hai să fugim la mare, trenul ne așteaptă și nu vrea să plece fără noi, biletul e ieftin, dorință să fie. O să evadăm din oraș ca să nu ne mai lăsăm corupți, poate doar hipnotizați de mare.

     Gândește-te la ea, cât de fericită e să sărute malul in fiecare zi. Eu o și aud așa din când în când, dar mă întreb dacă ea mă aude pe mine, pentru că trebuie să îi spun neapărat să mă asculte. Poate ne ascultă chiar acum și râde de noi, râde cu lacrimi, căci e umedă.
     Uite-o! Ce vii sunt valurile! Viața mea este atât de nesemnificativă în comparație cu ele. Nu iți vine să te scufunzi în apă, să te așezi pe plajă, să clădești în nisip tot ce n-ai putut în oraș și să uiți de tine întru totul? Hai să alergăm, să o prindem, să fim egoiști și să nu îi mai dăm drumul. Dacă ți-o imaginezi și o vizualizezi în minte, nici nu pare a fi foarte de departe. Parcă mă și gâdilă așa cum făceai tu odată, dragule...

      Vreau să mă scufund în brațele tale, să visăm amândoi sub soare, să ne înrudim cu luna și să ne înecăm în mare. Picioarele să ne fie cufundate de tot în nisip și marea să ne spele de păcate și dureri cu ardoare.
      Îți dorești să faci asta cu mine...? 
      DA!? Plecăm acum!? 
    Ne pornim la drum îndată ce termin de împachetat toate visele, dorințele, trăirile și amintirile mele. Nu vreau să las în București nimic, m-a sufocat atâta timp, încât nu merită nimic, nimic, m-auzi? Acum hai să ne lăsăm gândurile să fugă împreună cu noi. Le luăm și pe ele în brațe să le mai calmăm puțin, căci s-au interiorizat prea mult în mediul citadin. O să le spăl eu și pe ale tale, dacă îmi dai voie...Ele au uitat, așa că o să le reamintesc eu cum obișnuia odată marea să danseze.
    Ne întâlnim la Gară, nu uita să-nchizi ușa și-odată cu ea...orice vrei tu! Hai repede, repede că am un apel în așteptare de la mare. Mă cheamă, mă strigă din răsputeri. Nu vreau să o dezamăgesc.
     Tu chiar nu o auzi!? E chiar aici, se rostogolește, aleargă după tine. Aaah, te-a și prins!
     Nu o vezi!? E chiar sub picioarele tale, vrea să îți mângâie tălpile uscate, de mult uitate de ea.
    Dar tu nu o simți, pentru că simțurile iți sunt atinse din toate părțile, iar marea te-a îmbrățișat...în sfârșit.

           

Oare ce simt pentru el e tot un paradox?

    Realizez că vreau un lucru la care nu mai pot ajunge. Lucru care este superior puterilor pe care le dețin. Nu o să vă mai spun ceea ce simt. Mi-e clar că nu vă pasă îndeajuns încât să luați măsuri. Știu ce simt, dar nu mă pot controla, e ca atunci când cazi într-o prăpastie și esti conștient că ești fără de scăpare, dar totuși te încăpățânezi să te ridici, dând din mâini și din picioare în mod incontrolabil, dar degeaba, deoarece nu ajungi nicăieri. Substanța din mine este un amalgam de sentimente și trăiri. De-a lungul timpului am încercat să mă descifrez, dar am ajuns la concluzia că e inutil, așa că nu am elucidat misterul, dându-mi un diagnostic.

    Oare mă voi cunoaște vreodată?

    El ce știe despre mine?

    Știe că mă supăr repede și îmi trece la fel de repede, că ne înțelegem uneori din priviri, că râd și plâng mult, că mă plictisesc aici, că nimeni nu este ca mine, că iubesc din toată ființa mea, că imi doresc doi băieți (David si Chris) și că țin la el încă...am zis că el știe că țin la el, dar eu știu? Conștientizez că el este de neînlocuit...?

    De ce este de neînlocuit? Nu știu, dar...

    ...îmi este drag pentru felul lui simplist de viață, pentru că zâmbește orice ar fi, pentru modul în care mă sărută, pentru toate țigările pe care le fumează, pentru că muncește pentru ce vrea, pentru că prețuiește lucrurile tandre si iubirea, pentru atingerea buzei mele inferioare și pentru fixarea privirii, pentru că este îndrăzneț doar când trebuie, pentru felul în care iți poate schimba starea de spirit, pentru că mă înnebunește, pentru că iubește sincer și nu e nevoie să spună, o vezi în ochii lui. 
    Dacă mi-ați cere să îl caracterizez în câteva cuvinte, acestea ar fi: puternic și sensibil în același timp, la limită. Exact, eu îl văd pe el ca pe un paradox, dar mă întreb, oare ce simt pentru el e tot un paradox?

Condamnații la iubire

      Lumea ar trebui să îi vadă. Doar pe ei doi. Se iubesc. Nu le este jenă de cerul care îi vede. Săruturile lui îi provoacă o sufocare lentă. O caută pe ea, o anesteziază cu atingeri, încât abia mai mișcă. Dar stai! Ușor-ușor se ridică dintr-o moarte subită, a înviat precum pasărea Phoenix. E ireală. îi strânge mâna ca și cum nu ar intenționa să îi mai dea drumul niciodată și îi șoptește la ureche...nu mă uita! 
     Pe ea am văzut-o de după perdeaua părului des și brun, ca prin vis. E frumoasă. El o face să fie astfel, fără să ceară nimic în schimb, poate doar un sărut, dar ea se joacă cu el și nu îl lasă. Se dă de-o parte doar de dragul de a-l săruta ea cu pasiune, înzecit. E mut. Hipnotizat fiind de privirea ei magică care îl domină și în fața căreia e fără de scăpare, nu mai poate schița niciun sunet. Cuvintele sunt de prisos. Nici o sperietură nu i-ar perturba, nici furtuna nu i-ar alunga, nici iubirile moarte din trecut nu i-ar frământa, căci legatura dintre ei e prea strânsă și prea misterioasă, nici gând să fie vorba doar despre amor. Oamenii nu îi ințeleg, așa cum nici pe mine nu mă înțeleg. Sunt diferiți.
    Privește-i, privește-i îndelung, privește-i neîncetat, nu care cumva să le dai drumul, altfel vor zbura, vor evada din lumea muritorilor si nu vom mai știi nimic, îi vom uita. Te rog, nu mă lăsa a-i uita...

     Dar ei nici măcar nu te observă, atât de amorezați și controlați de dorință sunt. Iubirea nu mai plutește în aer, iubirea este în ei, le curge prin venele îmbibate în dragostea supremă și nu există cale de întoarcere. Sunt blestemați să se aibă pentru totdeauna...sunt condamnați la iubire, nu ca noi ceilalți la moarte, de aceea sunt diferiți și chiar mai presus decât noi. Doar ei doi...